Autor: Cornel Matei

Îmi privesc viața,

Și văd umbre lăsate

Pe potecile vechi, pe care ar fi trebuit să umblu,

Văd urme de frică, urme de durere,

Lăsate ca o taină ascunsă pe cărările bătătorite sub privirea Ta.

Văd avalanșe de cuvinte ce-au căzut odată peste mine,

Lovindu-mi inima însetată de liniște, iubire.

Alteori văd raze de soare,

Străluminându-mi sufletul,

Văd Duhul Tău sălășluind în mine,

Cum îmi inundă inima cu har nemărginit.

Vreau să fiu liber, Doamne!

Să nu mai simt presiunea amintirilor triste,

Să nu mai simt despărțirea ca pe o rană,

Să simt mângâierea Ta când noaptea îmi învăluie gândul,

Să te simt mai aproape, Doamne!

Cad fulgi de gând ce se topesc în inima mea arsă de dor…

Vreau să zbor spre cerul de lumină

Să-mi deschid sufletul, alunecând spre nemurire,

Însetat de sublim să respir prezența Ta.

Mi-am dorit odaia sufletului meu,

Să fie împodobită doar cu sfințenie,

Să fie Templul Tău,

Să fie Cortul Întâlnirii cu Tine.

Văd jertfe ce le-am adus pline de cusur,

Văd chipul Tău cum a plâns atunci,

Dar focul Tău m-a mistuit pe mine,

Ca să fiu curățit pe veci,

Să fiu liber, Doamne.

Etichete: Cornel Matei, despre mine, poezie