Prima întâlnire specială de rugăciune din anul şcolar 2012 – 2013 va avea loc miercuri 26 septembrie la ora 19:00 în aula şcolii. Ca părinte preocupat de dezvoltarea plenară a copilului dumneavoastră ne-am bucura să alegeţi să vă alăturaţi nouă în acest proces de formare morală, spirituală şi academică.
Autor: Daniela Maga
Răbdarea este caracteristica vitală a creștinului, având un mare rol în înaintarea omului spre chipul real al lui Dumnezeu; este sămânța ce are ca rod nădejdea. Dumnezeu ne-a dăruit șansa de a învăța din trecut valoarea răbdării.
Exodul ne spune că israeliții și-au pierdut pe drum răbdarea. Poți să fii foarte hotărât să renunți la Egiptul tău, poți să ai o credință puternică, atât de tare încât să pășești în ape și apele să se despartă, poți să treci chiar și Iordanul învolburat sau să cucerești Ierihonul, dar dacă îți pierzi răbdarea pe acest drum fără să ajungi în Canaan, la granițele țării făgăduite, ce importanță au toate aceste experiențe ale trecutului? Dumnezeu,Tatăl nostru, să ne ajute să perseverăm în tot ceea ce privește viața spirituală, să renunțăm bucuroși la Egiptul din inimile noastre, îndreptându-ne cu nădejde și răbdare spre Țara promisă, tânjind după răsplată, mântuire, iar atunci când va fi greu de înaintat, când așteptarea se va simți prea grea pe umerii noștri să ne amintim: „prin răbdarea voastră , vă veți câștiga sufletele voastre” (Luca 21:19).
În tulburătoarea cronică a bătăliei de la Stalingrad, „Dușmanul de porți”, William Craig urmărește, printre altele, cazul locotenentului Emil Metzger și al soției sale Kaethe.
În cursul anului 1940, într-o permisie dintre două lupte, Emil Metzger a întâlnit-o la o întrunire pe Kaethe, fata care i-a plăcut din prima clipă. Fiind război, n-au avut mult timp de gândit și… s-au căsătorit. N-au stat decât patru zile și patru nopți împreună, înainte ca Emil să plece din nou, de data asta la Stalingrad. Războiul promitea să se termine curând. În 1941, când i-a venit rândul la o permisie, Emil a refuzat în favoarea unui biet camarad a cărui soție născuse al patrulea copil și al cărui tată era pe moarte. „Kaethe mă va înțelege, cu siguranță”, își spuse el oftând!
Și sosi și vestea aceea incredibilă. Ultima dată când Kaethe a aflat despre Emil ceva a fost chiar înainte de încercuire, în noiembrie 1941. Mii de familii din Frankfurt pe Main, orașul în care locuia Kaethe, așteptau vești de la fiii sau soții lor. În 1944, când au început raidurile aeriene, Kaethe s-a mutat în suburbie. Și totuși nu înceta să viziteze vechile locuri, în speranța că va afla ceva despre Emil. Din toate părțile auzea numai de morți și dispăruți. Și totuși Kaethe refuza să renunțe la gândul că-l va vedea pe Emil: îl iubea ca în prima zi.
În 1946, când orașul Frankfurt a început să renască încetișor, Kaethe a găsit un mic apartament în oraș, cât pentru ea și Emil. Trecuseră câțiva ani buni, iar alte femei renunțaseră să mai aștepte. Erau bărbați văduvi care s-ar fi interesat de ea… În 1948, un prim lot de prizonieri a sosit – timp de câteva zile – din Rusia. Zile întregi Kaethe stătea pe peron, în speranța că, în valul de capete, va zări chipul lui Emil. Seara se întorcea plângând, dar a doua zi speranțele ei renășteau.
Pe 7 iulie 1949, o telegramă galbenă sosi din Frankfurt pe Oder, din zona de ocupație rusească. Ea suna simplu: „Vin. Emil”. În toată acea zi, Kaethe a plâns. Apoi a început să se frământe, ca o școlăriță, cu ce să se îmbrace când îl va întâmpina la gară.
În trenul care intra în gara imensă, inima lui Emil bătea cu putere. Piciorul îl durea de glontele din călcâi, dar nu-i dădea nici o importanță. Fusese unul dintre fericiții care supraviețuiseră celor șapte ani de prizonierat. De Kaethe nu mai știa nimic. Oare mai trăia? Și-l mai aștepta? Valul de călători l-a purtat spre peron și… deodată s-a pomenit într-un grup de civili plângând și strigând deopotrivă. Cineva l-a strigat pe nume – era un vechi prieten care flutura un buchet… Dar n-avea ochi pentru el. O căuta pe Kaethe. Și acolo, departe de mulțimea aceea, singură stătea ea. Era îmbujorată și radioasă în rochița ei roz. El a întins mâna spre ea, împingându-se prin mulțime până când mâinile s-au întâlnit și s-au agățat unul de celălalt, plângând și atârnând cu disperare unul de altul. Era a cincea zi pe care ei o petreceau împreună ca soț și soție!
Nouă ani! E mult? E puțin? Depinde de câtă dragoste arde înăuntru. Hristos Însuși avertizează: „Despre ziua aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni” (Matei 24:36)!
Autor: Florin Bîrsan
Ioan ne spune că la început a fost Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu. Cuvântul este doar unul dintre numele pe care Isus Hristos l-a primit. Cuvântul, cuvintele sunt esențiale:
- prin auzirea Cuvântului primim mântuirea.
- prin cuvânt a fost creată lumea și tot prin El stă în picioare.
- cu ajutorul cuvintelor comunicăm, predicăm, ne întărim reciproc iar mult din viața noastră are a face cu cuvintele sau cu vorbirea.
Deoarece Cuvântul a fost de la început diavolul încă de atunci a pornit o luptă împotriva Lui. El știe un mare adevăr: Cuvântul are putere și rostit cu credință poate muta munții, iar credința vine prin raportarea la Adevăr. Metoda satanei este în a goli cuvintele de adevăr și astfel ele să rămână doar vorbe fără putere. Cuvintele rostite de el în Eden lui Adam au început cu „Oare a spus Dumnezeu cu adevărat?” A pune sub îndoială Adevărul nu a făcut altceva decât să lase adevărurile pe care prima familie le trăia, să devină goale.
Astazi avem multe cuvinte goale, și din păcate multe din cuvintele religioase sunt goale. Vorbim de mântuire fără a înțelege de ce anume și cum ne mântuiește Isus, ne certăm dacă am fost, suntem, sau vom fi mântuiți… dacă avem mântuirea, dacă o putem pierde sau dacă am avut-o vreodată… uitând de cele mai multe ori să trăim în ea și prin ea, pentru a o obține pe deplin ca premiu la finalul călătoriei noastre.
Vorbim de prieteni și nu știm despre ei decât ceea ce ne spune facebook-ul (care nu ar avea ce să ne spună dacă am fi mereu lângă acei pe care îi numim prieteni).
Vorbim despre credință și de cele mai multe ori nu avem nici o unitate de a o măsura (poate doar pe cea a fratelui în comparație cu a noastră care e întotdeauna bună și din abundență).
Cu toate acestea există și o veste bună: cuvintele, faptele și vorbele noastre sunt supuse și comparate mereu și mereu cu aceeași matriță CUVÂNTUL VIU adică ISUS HRISTOS. În felul acesta credința este strâns legată de fapte, iar faptele sunt doar prin credință. Iar credința este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, dar despre care știm aproape totul, pentru că Adevărul Însuși ne-a vorbit despre ele și pe care așteptăm să le vedem și să ne bucurăm într-o zi cu toții.
Ca să nu rătăcim printre cuvinte goale Isus ne-a luminat calea învățându-ne că toate lucrurile trebuie spuse și făcute în dragoste și cu o atitudine smerită astfel că orice cuvânt gol, rostit din sărăcia smereniei noastre să fie umplut cu Duh Sfânt și să devină Rhema plin de viață.
Chemarea la ucenicie a lui Petru, Andrei, Iacov și Ioan este model pentru toți cei care vor să-l urmeze pe Hristos.
Mai întâi, nu ucenicul își alege Învățătorul, ci Învățătorul vine și-l cheamă de acolo de unde este. Fie că aruncau mrejile, fie că și le cârpeau ei au fost chemați să-l urmeze pe Isus.
Chemarea acestor patru nu este descrisă ca o chemare la apostolie, ci ca o chemare la a-L urma pe Hristos, o chemare la ucenicie. Deși ei sunt parte din grupul apostolilor, chemarea lor este în primul rând o chemare la ucenicie. În acest fel chemarea lor este model pentru toți cei care vor să-L urmeze pe Hristos.
În al doilea rând Isus îi cheamă să lase tot. Relația cu El este înaintea relației cu tatăl lor și cu ocupația lor. Ulterior, în Evanghelii, Isus va detalia acest lucru. Cine iubește tată, mamă, fiu, fică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine spunea Isus. Cine caută să-și păstreze viața și-o va pierde. Cine își va pierde viața pentru Isus și-o va câștiga.
Acesta este adevărul în privința locului pe care îl cere Isus în viața oamenilor.
Un ucenic al lui Hristos are pasiune pentru Hristos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, o viaţă personală de rugăciune şi părtăşie cu Dumnezeu plină de consistenţă şi plinătate a Duhului Sfânt, trăieşte practic adevărurile biblice, are o dragoste sinceră faţă de ceilalţi creştini, slujeşte în mod practic, demonstrează consecvenţă şi statornicie în viaţa spirituală.
Ţinta uceniciei este maturitatea spirituală, adică manifestarea consecventă a chipului (caracterului) lui Hristos în viaţa credinciosului făcută posibilă prin puterea Duhului Sfânt.
De-a lungul veacurilor, întotdeauna când Biserica a pus accent pe ucenicie a fost o biserică puternică.
Ce vom alege noi?
De vineri 14 septembrie 2012 reîncep repetițiile pentru Corul Bisericii „Filadelfia”! Pentru aceasta, toți cei care fac parte sau doresc să facă parte din Corul Bisericii sunt rugați să fie prezenți la repetiție de la ora 19:00.
„Istoria penticostalismului românesc”, de Valeriu Andreiescu, are două volume, totalizând circa 1.300 de pagini. Volumul I se intitulează „Evanghelia deplină și puterea lui Dumnezeu”, iar volumul II − „Lucrările puterii lui Dumnezeu”.
Volumul I, intitulat „Evanghelia deplină și puterea lui Dumnezeu”, cuprinde o introducere metodologică și patru părți: (1) „Originile penticostalismului românesc”; (2) „Penticostalismul românesc timpuriu (1927-1950)” (3) „Cultul Penticostal − cadrul juridic al Rezistenței penticostale (1950-1989)”; (4) „La baza penticostalismului (1960-2010).
Penticostalismul se definește prin credința în Evanghelia integrală, inclusiv minunile. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu, în calitate de Evanghelie integrală, incluzând și darurile extraordinare ale Duhului Sfânt, pe care cesaționiștii le-au eliminat din Noul Testament.
În România, mișcarea penticostală organizată își are începutul la Păuliș, jud. Arad, prin biserica înființată de Gh. Bradin (10 septembrie 1922). Începuturile penticostalismului românesc în SUA (1920-1921) au avut un rol important în inițierea mișcării penticostale organizate din România. Alte focare penticostale din Ardeal (care încep în 1919-1921) sunt organizate ca biserici prin 1927, iar în Moldova și Bucovina (Udești, Iași, Vicovu de Sus, Volovăț etc.) mișcarea penticostală începe de prin 1927-1928. Misionarii Asociației Penticostale de la Păuliș au răspândit credința penticostală în Transilvania centrală, Banat, Bihor, Muntenia, în 1927-1928, expansiune care marchează începutul penticostalismului timpuriu în întreaga țară.
Perioada penticostalismului timpuriu se caracterizează prin amplificarea expansiunii penticostale în ciuda persecuției și printr-o serie de probleme doctrinare și organizatorice, tratate amănunțit în această secțiune a lucrării. Persecuția a atins un punct înalt în perioada dictaturii lui Antonescu, dar a produs martiri numai printre penticostalii ce refuzau să se lepede formal de credința lor, cum a fost cazul în județul Galați.
Scurta perioadă de libertate religioasă de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost cadrul reorganizării mișcării penticostale sub conducerea lui Gh. Bradin. În final, statul comunist a recunoscut 14 culte religioase, între care și Cultul Penticostal (C. P.).
Autor: Cristina Duciuc
Iubirea față de aproapele nostru este formulată de Mântuitorul prin porunca: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39). Dar cum poți fi un model de iubire, când din cauza iubirii de sine, nimeni nu mai poate
avea loc în ființa ta? Oare iubirea de aproape, așa cum este propovăduită în religia creștină – și nu numai, a devenit doar o simplă sintagmă, un slogan pe care să-l folosim doar pentru a impresiona pe cei din jurul nostru prin vorbe frumoase?
Calea de a iubi precum a iubit Hristos stă în lepădarea de sine, altfel spus înseamnă să iubești dezinteresat pe cei din jurul tău, indiferent de rang social, nume sau avere, să dăruiești din timpul tău pentru a face o vizită sau pentru a da un telefon, să ajuți pe cel mai lipsit ca tine și să fii aproape de orfan sau văduvă.
Mai ferice este să dai decât să primești, pentru că măsura iubirii pentru cineva este măsura sacrificiului pe care ești în stare să-l faci pentru el.
Autor: Cornel Cioban
„Isus… a văzut un om… 
Și i-a zis:
Vino după Mine!”
Matei 9:9-13
În esență chemarea lui Matei este o chemare la mântuire, deși este adresată mai degrabă sub forma unei chemări la ucenicie. Cele două aspecte ale vieții spirituale sunt inseparabile, în sensul că nimeni nu poate fi mântuit fără a deveni implicit un ucenic al Domnului. Domnul Isus nu îl cheamă pe Matei doar să subscrie la o anumită orientare ideologică, la un anumit sistem doctrinar sau la o anumită practică religioasă (formă de închinare), ci îl cheamă la o relație personală, plină de sens și profunzime, la o urmare practică a Domnului Isus în toate circumstanțele vieții. Mai exact, este o chemare la dobândirea unui caracter din ce în ce mai asemănător caracterului Domnului Isus. Toate acestea însemnă de fapt chemarea la o viață de ucenicie.
Acestă chemare simplă și directă „Vino după Mine” este de fapt oferta făcută de Dumnezeu lui Matei de a lua o decizie capitală pentru viața lui, și anume aceea de a-L respinge sau de a-L accepta pe Domnul Isus ca Domn personal al vieții lui.
Aceasta este chemarea pe care Dumnezeu o face fiecăruia dintre noi și de care depinde întreaga viață pământească dar mai ales veșnicia noastră. Dumnezeu ne pune în față binecuvântarea și blestemul, viața și moartea, pentru ca noi să alegem. Chemarea implică o decizie strict personală, iar pentru a alege corect, trebuie să înțelegem ce implică de fapt această chemare pe care o adresează Domnul Isus fiecăruia dintre noi.
Așadar, ce este chemarea Domnului Isus de a-L urma pe El?
- este o chemare personală la mântuire;
- este o chemare de a renunța la modul vechi de viață;
- este o chemare la un nou mod de gândire;
- este o chemare la un nou mod de viață;
- este o chemare la o nouă relație;
- este o chemare la slujire;
- este o chemare la sacrificiu;
- este o chemare la perseverență.
Dumnezeu să ne ajute pe fiecare dintre noi să răspundem pozitiv chemării Lui, să devenim prin credință ucenici ai Săi, să trăim și noi cum a trăit El, să suferim împreună cu El până la capăt, ca unii care știm că sfârșitul vieții noastre pământești ne va aduce cununa slavei pe care o vom primi din mâna Celui pe care L-am slujit cu scumpătate toată viața noastră!
Autor: Costică Macoveiciuc
„prin sângele lui Isus, avem o intrare liberă în Locul preasfânt” Evrei 10:19
Cel mai șocant afiș pe perdeaua Locului preasfânt putea fi „Intrarea liberă!” De cincisprezece secole, acea intrare era interzisă evreilor, sub amenințarea cu moartea. Ei puteau intra doar în Curtea sanctuarului, pentru a primi iertarea, sau în Locul Sfânt, pentru a sluji. Numai Marele Preot, o dată pe an, putea intra în Locul Preasfânt, în imediata prezenţă a lui Dumnezeu. 
Cine și cu ce preț a deschis intrarea și a proclamat-o liberă? Însuși Fiul lui Dumnezeu, cu prețul propriului Său sânge. Sângele Său este eficace în Cer, ca și pe Pământ. În Sanctuarul ceresc, sângele sfânt stă chezășie, asigurându-ne intrarea liberă în prezența lui Dumnezeu. Pe Pământ, sângele Său ne curăță cugetele, ca să avem îndrăzneală la Dumnezeu.
Grație Domnului Isus, noi putem intra liber în Locul Preasfânt. Pastorul reformat olandez, Andrew Murray (1828-1917) ne lămurește că Locul Preasfânt „este cerul; nu un loc inaccesibil, foarte îndepărtat de pământ, ci cerul spiritual, peste tot la îndemâna noastră”. El mai precizează că a intra în acest loc înseamnă că Duhul Sfânt „înalță sufletul la înălțimea Locului preasfânt și face să coboare Locul Preasfânt până la a-l face să pătrundă în suflet”.
Să intrăm în Locul Preasfânt! Calea este deschisă, perdeaua este ruptă, intrarea este liberă! Dumnezeul cel în Treime ne așteaptă în Sanctuarul ceresc. El nu ne vrea să zăbovim în Curte, satisfăcuți că am primit ietarea. El nu ne vrea nici măcar în Locul sfânt, prea ocupați cu slujirea bisericească. El ne vrea în Locul preasfânt, să contemplăm fața Sa și să împărtășim dragostea Sa.
Ultimele comentarii: