Autor: Pastor Nicu Cotleț

Când vremurile davidice au apus, cetatea lui Dumnezeu era plină de ruine, poporul sfânt era împrăștiat fără viziune și fără vlagă, departe de strălucirea care ar fi trebuit să încununeze destinul mesianic.
O privire peste istoria acelor vremuri ne poate conștientiza de unele asemănări cu istoria contemporană și de marea criză spirituală care se conturează tot mai deslușit.
Cei din jur – bisericile istorice – se întreabă dacă vom isprăvi mandatul încredințat nouă de Regele regilor. La fel ca și rămășița întoarsă din robie, și noi suntem înconjurați de tot mai mulți Tobia și Sanbalat și prea puțini Neemia; prea mulți paharnici la Susa și prea puțini dregători la Ierusalim; prea multe „pietre înmormântate sub mormane de praf și arse de soare” și prea puțini meșteri zidari iscusiți care să dea viață acestor pietre; prea mulți mută hotarele vechi și dărâmă zidurile sfântului locaș și prea puțini sunt dregătorii de spărturi. Ne uităm cu durere în jur și vedem prea multe suflete împovărate și ostenite și prea puțini „purtători de poveri”; prea puțini care „lucrează cu inimă” (4:6) pentru Sfântul Locaș și prea mulți care „necăjesc pe cei ce zidesc” (4:5). Apoi, putem spune că cei ce luptă împotriva lui Dumnezeu și a poporului lui Dumnezeu sunt „tot mai uniți” (4:8) iar cei ce zidesc zidurile Noului Templu sunt risipiți și tot mai departe unii de alții (4:19).
Pentru Neemia de atunci, cât și pentru Neemia de azi, piedicile se înmulțesc, amenințările cresc, pericolele devin tot mai iminente, cei care descurajează și moaie inima poporului sunt mai mulți decât cei care zidesc și nu obosesc, decât cei care luptă și biruiesc.
Dumnezeu iubește pe cei puțini care țin „la bunul lor nume” (6:13), care fac din „bucuria Domnului” tăria lor și care chiar luptă pentru ei și casele lor (4:20) și le răspunde din cer când se roagă și postesc. Acești puțini au înțeles că-i vremea să zidească și să lucreze cu râvnă în dreptul caselor lor (3:23) și să facă din bucuria Domnului desfătarea sufletului lor.
Putem fi fiecare dintre noi un Neemia al vremurilor noastre, biruindu-i pe Tobia și Sanbalat, ori de câte ori voia lui Dumnezeu va deveni prioritate și nu povară, când poverile fraților noștri vor deveni oportunitățile slujirii de fiecare zi, când într-o mână vom ține prin puterea Duhului „sabia” adevărului lui Dumnezeu iar în cealaltă mână „mistria” slujirii Locașului Sfânt.
Lucrarea lui Neemia a fost o lucrare monumentală ca măreție și ca timp, oferindu-ne peste veacuri un exemplu de renunțare la poziții sociale și confort, dar și un exemplu de dăruire și dedicare, de curaj și călăuzire. Toate aceste lucruri înmănunchiate au readus bucuria și prosperitatea materială și spirituală între zidurile Ierusalimului.
Să călcăm pe urmele unor astfel de oameni și să le urmăm exemplul!