În tulburătoarea cronică a bătăliei de la Stalingrad, „Dușmanul de porți”, William Craig urmărește, printre altele, cazul locotenentului Emil Metzger și al soției sale Kaethe.
În cursul anului 1940, într-o permisie dintre două lupte, Emil Metzger a întâlnit-o la o întrunire pe Kaethe, fata care i-a plăcut din prima clipă. Fiind război, n-au avut mult timp de gândit și… s-au căsătorit. N-au stat decât patru zile și patru nopți împreună, înainte ca Emil să plece din nou, de data asta la Stalingrad. Războiul promitea să se termine curând. În 1941, când i-a venit rândul la o permisie, Emil a refuzat în favoarea unui biet camarad a cărui soție născuse al patrulea copil și al cărui tată era pe moarte. „Kaethe mă va înțelege, cu siguranță”, își spuse el oftând!
Și sosi și vestea aceea incredibilă. Ultima dată când Kaethe a aflat despre Emil ceva a fost chiar înainte de încercuire, în noiembrie 1941. Mii de familii din Frankfurt pe Main, orașul în care locuia Kaethe, așteptau vești de la fiii sau soții lor. În 1944, când au început raidurile aeriene, Kaethe s-a mutat în suburbie. Și totuși nu înceta să viziteze vechile locuri, în speranța că va afla ceva despre Emil. Din toate părțile auzea numai de morți și dispăruți. Și totuși Kaethe refuza să renunțe la gândul că-l va vedea pe Emil: îl iubea ca în prima zi.
În 1946, când orașul Frankfurt a început să renască încetișor, Kaethe a găsit un mic apartament în oraș, cât pentru ea și Emil. Trecuseră câțiva ani buni, iar alte femei renunțaseră să mai aștepte. Erau bărbați văduvi care s-ar fi interesat de ea… În 1948, un prim lot de prizonieri a sosit – timp de câteva zile – din Rusia. Zile întregi Kaethe stătea pe peron, în speranța că, în valul de capete, va zări chipul lui Emil. Seara se întorcea plângând, dar a doua zi speranțele ei renășteau.
Pe 7 iulie 1949, o telegramă galbenă sosi din Frankfurt pe Oder, din zona de ocupație rusească. Ea suna simplu: „Vin. Emil”. În toată acea zi, Kaethe a plâns. Apoi a început să se frământe, ca o școlăriță, cu ce să se îmbrace când îl va întâmpina la gară.

În trenul care intra în gara imensă, inima lui Emil bătea cu putere. Piciorul îl durea de glontele din călcâi, dar nu-i dădea nici o importanță. Fusese unul dintre fericiții care supraviețuiseră celor șapte ani de prizonierat. De Kaethe nu mai știa nimic. Oare mai trăia? Și-l mai aștepta? Valul de călători l-a purtat spre peron și… deodată s-a pomenit într-un grup de civili plângând și strigând deopotrivă. Cineva l-a strigat pe nume – era un vechi prieten care flutura un buchet… Dar n-avea ochi pentru el. O căuta pe Kaethe. Și acolo, departe de mulțimea aceea, singură stătea ea. Era îmbujorată și radioasă în rochița ei roz. El a întins mâna spre ea, împingându-se prin mulțime până când mâinile s-au întâlnit și s-au agățat unul de celălalt, plângând și atârnând cu disperare unul de altul. Era a cincea zi pe care ei o petreceau împreună ca soț și soție!
Nouă ani! E mult? E puțin? Depinde de câtă dragoste arde înăuntru. Hristos Însuși avertizează: „Despre ziua aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni” (Matei 24:36)!